Cadiu de Tulcea…

Read Time:2 Minute, 42 Second

Dacă nu știați, în anul 1566, Tulcea otomană devine din karye (sat), caza (kaza), un fel de comună la care erau arendate câteva zeci de sate, putând să asociem mărimea suprafeței sale cu cea a unui județ din zilele noastre (hai să zicem un fel de fost raion). Nu putem compara asemănarea sau deosebirile dintre un castrum roman (cum fusese Aegyssus în urmă cu un mileniu) și o caza (cum devenise Tulcea), dar cu siguranță că în istoria așezării, este un moment important, deoarece pentru prima dată, Tulcea devenea sediul unei unități administrative, condusă de un oficial imperial. Cazaua era condusă de un cadiu, titulatură atribuită celei de judecător, dar care în cadrul cazalei îndeplinea pe lângă funcțiile juridice și pe cele civile și religioase. Astfel, cadiul era judecător de pace, notar și regla toate problemele comunității: căsătorii, divorțuri, repudieri, moșteniri etc. Rezolva disputele, judeca pricini, emitea sentințe și pedepse, urmărind să fie puse în aplicare, stabilea drepturi pentru orfani și bolnavi, administra fondurile așezămintelor religioase musulmane (waqfs), făcea dispoziții testamentare, stabilea regulamente de ordine, veghind la liniștea comunității. Trebuie să recunoaștem, că privit din toate aceste puncte de vedere, cadiul avea în zona cazalei pe care o conducea puteri chiar mai mari decât un primar din zilele noastre, președinte de consiliu județean și prefect, la un loc. La timpul respectiv, cadiul era mai important, pe plan local, decât un bey de sangeac sau chiar sultan, cărora trebuia să le dea însă socoteală, pe scară ierarhică. Datorită puterii pe care o exercita în unele documente otomane, termenul de kaza este înlocuit de multe ori cu cadilâc, subliniind astfel existența unui cadiu atotputernic. Dacă din punct de vedere administrativ, Tulcea era o kaza sau cadilâc, economic, era un zeamet , adică o concesiune în valoare de 20-100.000 aspri, mai precis, 33000 de aspri, adică în jur de 400 de galbeni (țechini venețieni folosiți ca etalon financiar și de otomani în perioada respectivă). Veniturile concesiunii Tulcei se realizau dintr-o sumedenie de taxe, foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Exista astfel o taxă de tranzit (gecid-resmi) pentru ambarcațiuni fluviale (donbaz) și corăbii maritime, taxe pentru caravanele negustorești ce se deplasau pe drumurile de uscat, cu cai, căruțe sau cămile, și însăși călătorii pedeștri erau taxați. Negustoriile efectuate în portul Tulcei erau taxate la rândul lor, separat pentru stofe, vinuri, animale și robi și nu erau scutite nici agricultura, creșterea animalelor și, în mod special, în zonă, pescuitul. Se cunosc chiar detalii ale modului de percepere a acestor taxe. Astfel, pentru circulația pe fluviu se încasa o taxă de tranzit (gecer bâcz), pentru acostare se încasa o „taxă de port” în funcție de dimensiunile ambarcațiunii. Este interesant faptul că la Tulcea, orice navă trebuia să achite cele două taxe, deoarece taxa de navigație nu se putea achita din mers, nava fiind obligată să acosteze la schelă pentru a achita și obligatoriu plătea și taxa de port. Ambarcațiunile care încărcau sau descărcau mărfuri în portul Tulcei, achitau o taxă comercială (bâc) sau erau vămuite pentru import sau export. Aceleași taxe erau încasate, cu aproximație, și pentru circulația pe uscat, pe „drumul turcului”, care era mult mai intens, la începutul existenței Tulcei, în comparație cu circulația pe Dunăre.

prof. Nicolae C. Ariton