Cum vorbeau tulcenii?!…

Read Time:3 Minute, 12 Second

Adică, mai precis, ce limbă vorbeau tulcenii din cele 16-17 etnii (români, greci, turci, lipoveni, haholi, bulgari, armeni, tătari etc.), când se întâlneau, de exemplu, în port, la o „hămăleală” pe unul din bastimente, la un „shopping” prin Bazar, sau, și mai simplu, la un pahar de „raki” într-una din cele 167 de cârciumi, câte număra Tulcea, pe la începutul secolului trecut. Răspunsul este complicat, pentru că trebuie să-l fixăm bine în timp, și pentru că cel mai mult ne place Tulcea de pe la 1870, când era capitală de falnic sangeac otoman, vom vorbi (scrie) românește despre limba vorbită pe malurile Dunării tulcene. În primul rând, trebuie subliniat că nu prea se vorbea românește, cum ne-ar place să credem, pentru simplul motiv că moldovenii și valahii, sau moldo-vlahii, nu erau atât de importanți (și simpatici), iar româna atât de ușoară, încât să o vorbească toți care se perindau pe la Tulcea. Nici după limba turcă nu se dădea nimeni în vânt, cu toate că stăpânii veneau de la Istanbul (Constantinopol), aveau aere de imperiali și vorbeau osmana, adică turca veche, pe care o scriau în arabă, iar în cancelariile din întreg imperiu se vorbea și scria obligatoriu și grecește. Aceasta până pe la 1860, pentru că, după aceea, limba franceză, a devenit un soi de engleză, din zilele noastre, deoarece și telegraful, care devenise principalul instrument de comunicare, funcționa, în Imperiul Otoman, în franceză. Din toate aceste motive, dragomanii, acești secretari-traducători, erau la mare stimă și apreciere, nu rareori ajungând în funcții înalte, precum Kuciuk Sadîk Pașa, care din secretar al cancelariei sultanului a ajuns mutesarif de Tulcea (ianuarie-mai 1877) și apoi de opt ori Mare Vizir al Imperiului Otoman. Sinceri să fim, tulcenii însă nu prea se sinchiseau de dragomani, turci, francezi, sau englezi, pentru că ei se înțelegeau de minune în lingua franca tulceană. Din acest moment, s-ar putea să vă pierd ca cititori, speriați de faptul că vom continua cu o discuție savantă despre istoria limbilor vorbite pe malurile Dunării. În fapt, nu este vorba despre nici o teorie filologică privind lingua francă dunăreană, pentru simplul motiv că aceasta nu avea nici o regulă (nici măcar nescrisă) și se vorbea pe apucate, folosind cuvinte și gesturi, până interlocutorul pricepea despre ce este vorba. Ca idee, lingua franca are totuși un istoric în Evul Mediu, când în toate porturile mediteraneene se vorbea de către marinari și comercianți o limbă numită „sabir”, care în mai multe limbi cu origini latine însemna „a ști”. Extrem de practică, era suficient ca interlocutorul să întrebe „sabir?”(adică „știi?”) și discuția pornea val-vârtej, în caz afirmativ. Sabir-ul de la Marea Neagră și Dunăre, era un amestec de cuvinte grecești, italiene (adusă de genovezi), turcești, franceze și rusești. Atunci când o corabie venea din nordul Mării Negre, marinarii puteau vorbi „rusonorsk”, care era un amestec de limbi nordice, laponă și rusă, o limbă dispărută relativ recent. În perioada chiar mai veche, a existat o limbă având ca bază „old norse” (vikinga) amestecată cu rusa și ucraineana, și vorbită cu aplomb de-a lungul marilor fluvii Volga, Don, Nipru, cu escapade dese și pe Dunărea de Jos. Toate aceste limbi, inclusiv „tulceana”, sau „dunăreana”, au dispărut de-a lungul timpului, cu toate că în perioada interbelică, la Sulina se mai vorbea încă un soi de lingua franca, din care cităm un fragment din discursul unui pilot sulinean, povestit de scriitorul Zaharia Potârniche: „Ascultam la mine, efendi! Primo, estem avut beaucoup atentione nu facem bocluc la buhaz. Ama, nici la canal. Atunci luat la buzunar firman de la birou sondaj, care dat la noi pilotaj, chaque jour. Apres, urcat la vapor și luat comanda de la căpitan până scos barcaz în larg. Aici, dat comanda ama telegraf la mașinist: iavaș, iavaș, mașina!”

prof. Nicolae C. Ariton